MEȘTEȘUGURI ÎN JUDEȚUL BRAȘOV (partea I)


Brașovul este un județ în care s-au dezvoltat și păstrat o serie de meșteșuguri dintre cele mai diverse - de la prelucrarea lemnului, cojocăritul și tăbăcăritul, până la olărit, picturi tradiționale, morărit sau realizarea podoabelor.

Un material realizat cu sprijinul Muzeului de Etnografie Brașov

Texte & fotografii: Muzeul de Etnografie Brașov

ARGĂSITUL

Înainte de a fi cusute cu frumoasele motive ornamentale și a deveni cojoacele sau pieptarele atât de admirate, pieile de oaie trebuiau să fie prelucrate. Tehnicile de prelucrare cuprindeau următoarele faze: pieile sărate se puneau la uscat, apoi se înmuiau timp de o zi în apă caldă, după care se spălau din nou și se uscau. La final, se prindeau într-o ramă şi se curăţau cu o scafă. Urma argăsitul, croitul după tipar și realizarea broderiei.

Argăsitul este operaţia de prelucrare a pieilor cu blană cu un amestec de substanţe care le conferă anumite calităţi: impermeabilitate, elasticitate, rezistenţă. Instrumentarul folosit în mod tradiţional, în gospodăriile ţărăneşti, pentru argăsitul pieilor era compus din: unelte pentru jupuit pielea (briceag, cuţit, foarfecă), unelte pentru pregătit pieile (butoi pentru spălat, ţesală, ramă, scafă), unelte pentru argăsit (ciubere, căzi din lemn), unelte necesare după argăsit (cârlig de întins, rude pentru uscat, scafă, rame).
Soluţia pentru argăseală era preparată dintr-un amestec de apă, sare, tărâţe de grâu şi piatră acră (alaun, sulfat dublu de aluminiu şi potasiu). În ceea ce priveşte proporţiile, fiecare meşter avea propria reţetă.

Meșterul Dumitru Sofonea din Drăguș ne-a împărtăşit-o pe a sa: „Eu aveam un ciubăr la care puneam 3,5 kg sare şi 1,5 kg de piatră acră, la 35 piei de miel, iar cu câtă tărâţă de grâu bagi mai multă cu atât pielea e mai moale. Piatra acră întăreşte lâna, nu o lasă să cadă de pe piele, dar dacă vrei să duci pielea la vopsit nu mai pui piatră acră că nu se mai vopseşte. Argăsitul se face vara, că butea o pui la soare, o ţii opt-nouă zile după cum e timpul, dacă e mai frig stă și două săptămâni. Când e gata argăsită, o pui să se usuce, o cureți și poți să o croiești.” 

PRELUCRAREA PIEILOR. BLĂNĂRII ȘI COJOCARII SAŞI

Prelucrarea pieilor constituie una dintre cele mai vechi îndeletniciri omenești. Folosite încă de timpuriu pentru protejarea corpului, pieile ajung a fi prelucrate şi ornamentate de către meşteri specializați.  

Tăbăcitul era cea dintâi verigă în procesul de prelucrare a pieilor. Tăbăcarii prelucrau pieile crude în vederea confecționării încălțămintei sau îmbrăcămintei: le curățau de grăsimi, de impurități şi de păr. Pielea astfel prelucrată ajungea la pielari care o vopseau, o lustruiau, o presau, imprimând diferite ornamente. Blănarii confecționau apoi haine de blană, folosind în special pieile de animale sălbatice, în timp ce cojocarii lucrau pieptare, cojoace, căciuli din piele de miel şi de oaie. Cizmarii confecționau din pielea tăbăcită şi prelucrată de pielari, cizme şi ghete.

Meșteșugul prelucrării pieilor este atestat la Brașov încă din anul 1420, când documentele vremii vorbesc despre cea dintâi și cea mai puternică breaslă, aceea a blănarilor sași. Blănarii prelucrau piei și executau haine de blană, șube, căciuli, dolmane, cape, din blănuri de „jivină”, de iepure, de vidră, de veveriță, jder, vulpe, pisică sălbatică.

Costumele din Șcheii Brașovului și zona Săcele cuprind piese precum scurteica cu plimb din blană de samur, maloteaua împodobită cu blană de jder și vidră, spențelul căptușit cu „vulpi”,  bunda căptușită cu blană de miel și pe piept cu blană de vulpe.
Prelucrarea pieilor a constituit o îndeletnicire importantă și pentru locuitorii din zona Rupea. Centre în care acest meşteşug s-a practicat au existat atât în Rupea cât şi în satele din împrejurimi. Artefactele lucrate în această zonă: cojocul lung, pieptarul şi căciula erau destinate atât comunităţii româneşti cât şi săseşti, în portul cărora aceste piese erau nelipsite. Se remarcă cojoacele și pieptarele destinate momentelor ceremoniale care prezentau o notă distinctă prin ornamentaţie.

ȚESUTUL IILOR. IA CU CIURELE DIN ȚARA OLTULUI

Aceasta era realizată la războiul de țesut în tehnica „țesut în ciurele”, sub forma unui registru cu decor pe suprafața materialului. În completarea acestuia, mâneca se termină cu o bentiță mai lată numită „pumnaș”, decorată cu motive geometrice cusute,  de care sunt prinse uneori și două rânduri de volane, numite „fodori”.

Cămașa femeiască specifică portului tradițional românesc din Țara Oltului, este caracterizată prin câteva aspecte privind croiul și decorul țesut și cusut localizat în zonele expuse privirii: zona gâtului, pieptul și mânecile. La gât, câmașa este strânsă cu o bentița, numită „obinzeală”, cusută „pe dos” cu arnici; pe piept, pliurile de o parte și alta a deschizăturii sunt cunoscute în zonă sub denumirea de „ștrafuri”; pe lângă acestea, mânecile prinse de la umăr, fiind cele mai vizibile, concentrează și zona de interes în ce privește decorul, poziționat pe toată suprafața. 

CĂRBUNĂRITUL

Cărbunăritul (bocșeritul), a fost practicat în spațiul românesc încă din antichitate, fiind în strânsă legătură cu fierăritul, folosindu-se mangal pentru cuptoarele destinate extragerii fierului din minereu. Activitatea cărbunăritului era sezonieră, desfășurându-se din martie până în noiembrie, când intemperiile nu mai permiteau producerea de cărbune. 

Acum câteva decenii, mangalul era un produs valoros trimis spre export în toată Europa. Procedeul tradițional, care se mai păstrează în puține locuri din țară, presupune clădirea unei bocșe (lemne suprapuse circular), înaltă de aproximativ 5 metri, cu un diametru de cel puțin 15 metri și un volum de circa 15 tone. Ulterior, aceasta e îmbrăcată în paie și pământ, cu orificii laterale, creându-se astfel un cuptor natural, care, prin ardere mocnită, se transformă în cărbune în circa două săptămâni. În tot acest timp, bocșa nu poate fi lăsată nesupravegheată și nu are voie să ia foc cu flacără deschisă. Astfel, la fiecare două-trei ore, „mangalizatorul”, persoana care se ocupă de bocșă, urcă în vârful construcției și reașează pământul în locurile unde s-ar putea aprinde lemnul. 

MEȘTEȘUGUL COJOCĂRITULUI LA ROMÂNI

Alături de blănarii sași, cojocarii români au dezvoltat un puternic centru de cojocărit în Șcheii Brașovului care acopereau cererea de  produse specifice comunităţii româneşti. Artefactele lucrate de meșteri cojocari din Șchei cuprindeau: cheptăriţa, cojocica (în general vopsită în culoarea maro), cheptarele înfundate (se încheiau numai pe umărul drept), cojoacele cu mâneci prevăzute cu garnitură din blană de miel zisă „primblu”, bunda (lungă, fără mâneci, încheiată sus cu băieri).

Tehnicile, procedeele, croiurile și o mare parte din cunoștințele specifice meșteșugului practicat în oraș, s-au regăsit apoi la cojocarii din mediul rural a căror activitate ia o deosebită amploare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceștia își adaptează producția după solicitările comunității locale care își dorea să aibă o piesă de sărbătoare scumpă și bogat ornamentată folosită în momentele ceremoniale sau la sărbători. 

Este cunoscută prezența, în satele din subzona Persani (Țara Oltului), a pieptarului „de Brașov”, denumit astfel după cromatica acestuia și asemănarea cu cel realizat în centrul de cojocari din Șcheii Brașovului și adus în zonă de meșterii care își făcuseră ucenicia și deveniseră meșteri aici.

În toate zonele etnografice ale județului Brașov au fost centre cunoscute în meșteșugul prelucrării pieilor. Astfel în zona Țării Oltului s-au evidențiat localitățile: Galați (Făgăraș), Veneția de Jos, Drăguș, Ucea de Jos, Lisa, Sâmbăta de Sus iar în zona Rupea, târgul Cohalm dar și satele din împrejurimi, fiecare cu caracteristici proprii definite prin ornamentică și cromatică.

MEȘTERUL COJOCAR DUMITRU SOFONEA DIN DRĂGUȘ

Un important centru de cojocari din Țara Oltului a fost Drăgușul. Renumele locului l-a dat familia cojocarului Dumitru Sofonea tatăl și mai apoi fiul, Trașu, care au dus acest meșteșug la rang de artă. 

Meșterul Trașu a învățat meseria în atelierul tatălui, alături de alți ucenici. El a lucrat pieptare dar și cojoace „înflorate” sau vopsite, bundițe şi căciuli, însă piesele care au dus faima meșterului şi meșteșugului din Drăguș au fost pieptarele brodate. 
Pentru realizarea ornamenticii desena direct pe piele, cu tocul cu peniță şi cerneală, fiecare motiv decorativ și măsura cu ața sau cu centimetru fiecare „floare” pe care urma să o brodeze. Motivele decorative erau dintre cele mai diverse: fitomorfe, florale dar şi geometrice. 

A lucrat cojocărie atât pentru oamenii din sat cât şi pentru cei din alte părți ale Țării Oltului și chiar din alte zone ale țării. A participat la numeroase expoziţii şi târguri organizate atât în țară cât şi în străinătate iar în anul 2011 a primit din partea Ministerului Culturii titlul de TEZAUR UMAN VIU, prin care i-a fost recunoscut încă odată, la nivel național, talentul și caracterul excepțional al pieselor lucrate.
DESCOPERĂ MAI MULTE MEȘTEȘUGURI VEZI PAGINA DE PROFIL A MUZEULUI DE ETNOGRAFIE BRAȘOV

Similar Suggestions

Preparate estivale
Mâncare pentru Moșii de vară
Preparate din perioda pascală (Săptămâna Luminată)
Măcinicii - Rețetă pentru Sărbătoarea celor Patruzeci de Mucenici
Ghizii de turism recomandă